O idee despre nemurire

     Şi dacă nu există rai sau iad sau ceva între acestea. Nu există o lume de dincolo, un dumnezeu care să ne judece, sa ne pedepsească sau  recompenseze. Este evident că nu luam nimic cu noi după ce murim pentru că tot ce avem rămane pentru cei ce ne-au îngropat. Numai faraonii îsi permiteau luxul de a se îngropa împreuna cu propria avere.

     Nu am înţeles prea multe despre moarte dar o întamplare de cand eram copil cred ca mi-a dat o idee. Îmi amintesc că vacanţele însemnau mult mai mult pe atunci. Fiecare clipă de libertate era preţuită şi vara te învaţă să preţuieşti totul. Eram iarba, eram apa, eram în fiecare ploaie, în fiecare vis ce îndraznea să mă atingă şi cel mai mult eram viaţa din cele mai mari şi îndrazneţe cuvinte.

    Cineva vorbea chiar langa mine, şi aşa cum culorile erau mult mai aprinse aşa şi cuvintele erau mult mai tari, totul avea esenţă, formă şi savoare. Acum am devenit mai pragmatic. Nimic nu mai vine uşor,  totul trebuie muncit, transpirat şi căutat pana la epuizare. Spunea ceva însa nu îmi amintesc cuvintele, nici nu mai ştiu contextul, doar că era vară şi ca de obicei sângele îmi curgea şiroaie pe genunghi, rănile nu apucau să se vindece pentru că în fiecare zi aveam aceleaşi teribile şi periculoase obiceiuri. Şi îmi amintesc dicţia, vorbea vocalic, respira mai puţin decât eram obişnuit şi căuta să se facă înteles. Aveam o senzaţie cel puţin ciudată. Parca eram mai uşor, nu mă mai usturau genunchii, copilul de langă mine se învaţase minte şi purta genunchere atunci cand se dădea cu bicicleta, şi nici nu vorbea pe nas. Numai eu aveam ghinionul să răcesc în toiul verii. Pentru câteva secunde am trait în doua corpuri. O propoziţie halucinanta dar necesară pentru a reda purul adevar. Eram conştient de propria persoana dar cumva am vazut şi am simtiţ totul prin cel de langa mine. Nu a fost ceva ce am cautat, a fost ceva ce pur şi simplu mi s-a arătat, un adevăr imposibil, o realitate absurdă şi în acelaşi timp perfect validă, o idee despre nemurire.

      De curând am înteles ordinea celor ce ne privesc. Lucrurile par din ce în ce mai mici şi se mişcă din ce în ce mai repede. E foarte greu să distingi adevarul şi practic imposibil să-l atingi doar prin forţe proprii. Eu cred ca mai e nevoie si de altceva. Ceva sau cineva trebuie să te ajute şi acea zi de vară cu siguranţă m-a ajutat. Atunci nu am înţeles prea multe. Nu mi se întamplase nimic rau şi nu aveam de ce să mă alarmez, cred că am fost doar mulţumit că am reuşit să înţeleg pe cineva atat de bine. I-am amplificat fiecare gest şi mi l-am însusit asfel încat totul să devina mai uşor, mai simplu. Însa de curand am resimţit totul.

        Se intamplă să retrăieşti unele clipe aleator, poate o poză face mai facil trecutul, sau poate o scrisoare sau poate doar o alta zi de vară la fel de toridă şi de însângerată ca aceea. Fară să-mi dau seama aveam lacrimi în ochi. E unul ditre motivele pentru care plangi de foarte puţine ori în viată. Momentul în care ai descoperit purul adevăr. Nu plângi pentru că te doare, pentru că suferi sau pentru că suferă alţii. Planângi  pentru că până şi corpul tău nu poate face faţă adevărului. Iar mintea se chinuie să nu leşine. Murim şi devenim cenuşă, murim şi ne continuăm viaţa prin alţii. Viaţa nu este doar un suflet, viaţa e o cascadă de generaţii într-o inepuizabilă cădere.

     Moartea şi taxele sunt lucruri sigure. Numai că taxele au onoarea să vină de mai multe ori. Moartea vine doar o data. Sunt 6 miliarde de oameni pe pământ şi toţi vor muri. Într-un secol vom fi cu totul alţii.Viaţa va exista. Nu prin noi. Vom fi cenuşă şi la fel şi sufletele noastre. Cei ce vor urma au aceleaşi calitaţi, aceleaşi defecte, toţi urmaresc acelaşi tipar. Există atâtea suflete câte sunt corpuri. Ne vom mulţumi cu sufletele care au rămas în viaţă. Vom fi unul dintre acele suflete, unul dintre acei oameni care au supravieţuit în urma noastră. Nu vom mai avea conştiinţa vechiului corp. Vom fi trup si suflet altul. Dar vom fi la fel. Vom fi viaţa.

        Î.