moartea şi vina

   Se întâmpla în anii 80 pe când lucram la fabrica de zahăr din Năvodari. Eram prospăt numit şef de echipă şi câştigam destul de bine dar banii adevăraţi nu veneau din umilul salariu ci din bişniţa cu saci de zahăr. Zilnic reuşeam să scot 2-3 saci  cu zahăr din fabrică. Profitul era destul de frumos mai ales ca nu îl împarteam cu prea mulţi tovarăşi. Greşeala era ca după fiecare tranzacţie mă duceam la Trei brazi- cea mai infectă bodegă – beam orice spirtoasă şi plăteam orice curvă, ba chiar lasam şi ceva în plus.

   Înca nu mă însurasem cu Ana – prima soţie şi locuiam într-un camin de nefamilistri la marginea oraşului. Singurele amintiri certe, nevisate din acea perioada sunt legate de mucă. Fabrica era cam singurul loc in care eram lucid. Nu erau multe de facut,mai totul era automatizat, orele de munca erau lejere. Ca peste tot, frigul era o problema dar reuşisem să improvizăm o centrală cu gaz chiar în hala de procesare unde ne desfăşuram cea mai mare parte din activitate. Eram şef de echipă pentru că eram singurul cu 12 clase în rest toţi erau mai în varstă decât mine dar practic analfabeţi . Defapt cel mai tânăr dintre colegi avea 30 de ani, toţi aveau neveste şi copii, fapt pentru care funcţia mea era mai mult de formă. Nimeni nu mă lua în serios. Singurul privilegiu al faptului că eram şef de echipă era că mie-mi reveneau cei mai mulţi bani din zaharul sustras. Tura de zi producea zahar iar tura de noapte păzea sau mai exact dormea. Înca din prima zi de la instalarea centralei am avertizat tura de noapte sa nu adoarmă în hala de procesare deoarece centrala pe bază de gaz butan era facută de amatori. A 2-a zi ajuns la muncă intru în hala de procesare şi îi vad pe cei 12 colegi care fac tura de noapte dormind jos pe saltele. Venisem direct de la “Trei brazi”, aveam o durere teribilă de cap aşa că m-am aşezat şi eu pe una dintre saltele şi am adormit instantaneu.

    M-am trezit la morgă. Doctorul îmi dadea palme să mă trezesc. Ciudat, m-am trezit cu o durere si mai mare de cap. În jurul meu, aşezaţi pe mese mobile şi acoperiţi cu cearşeafuri albe până la brâu erau colegii ce făcuseră tura de noapte. Toţi muriseră intoxicaţi cu gaz. Eu înca nu inhalasem o cantitate letală pană să fim descoperiţi de un alt coleg. După doctor a urmat procurorul împreună cu nevestele şi copii colegilor decedaţi. Toţi mă vedeau unic vinovat. De ce i-ai lăsat să facă centrala? De ce i-ai lasat să doarmă acolo? De ce nu i-ai trezit? Ani la rândul m-au vizitat procurorii. Pana la urma mortul e de vina şi nimeni nu a fost acuzat. Mie mi-au tăiat jumate din salariu timp de 6 luni şi la alţi câţiva colegi care au construit fără aprobare centrala un sfert din salariu timp de trei luni. Chiar şi aşa mai toţi banii i-am folosit pentru a ajuta la înmormantarile şi pomenile familiilor rămase fără tată. Multă lume m-a întrebat dacă mă simt vinovat pentru moartea lor. Niciodată nu am răspuns. De lege lata puteam fi acuzat de omor prin imprudenţă. Dar nu mai simţisem niciodată vina. Chiar şi acum îmi e străină. Cred că vina este doar atunci când o simţi, nu e de ajuns să o dovedească alţii, poţi sta în închisoare o viaţă întreagă fara să simţi vreodată vina.