Resuscitarea unei libelule

         Libelulele se împerechaza în zbor, nimic mai frumos. Se pot iubi si pe pământ dar nu sunt deloc leneşe.Precum motoarele maşinilor de Formula 1, au nevoie de cantităţi uriaşe de aer pentru a nu se supraîncălzi şi a exploda. În zbor aerul le izbeşte mai tare, le raceşte aripile şi le ajută sa reziste mai multe tururi de pistă.

         Libelula noastra e atipică. Nu are culori si nici macar culoare. O libelula alba înecata intr-o caldare cu var. Nu are speranţe şi nici un fel de nevoi. Poate îşi doreşte doar să moară şi asta nu pentru ca ar fi trăit prea mult dar totul i se pare în zadar. Nu gustă, nu miroase, nu vede în culori şi numai verdele are sens pentru ea. Verdele e un fel de credinţă sau poate chiar religie, e un instinct mostenit de la mama ei care de asemenea adora verdele.O spăla şi o ajuta să se spele, îi dadea o identitate nouă, fiecare frunza o ajuta sa se ascundă, o hranea şi îi pastra în siguranţă puii. Dar ea a avut ghinionul să se nască albă ca varul. Poate de aceea lumea nu are sens. Vede dar nu simte nimic.

           Libelula noastră a aflat totul despre neputinţă. Nu recunoaşte pe nimeni ca ea, nu respiră, nu cauta placere în nimic. Aşa cum am vazut-o cauta doar sa moară. Şi între sutele de oameni, zecile de grade celsius şi câteva minute pana la urmatorul examen eu m-am oprit. Un zugrav vroia să o contopescă cu bordura. Nu simţeam milă. Practic nu mă mişca deloc dar dintre toate câte se întamplau în jurul meu doar libelula alba îmi spunea ceva. Îmi spunea sa ma grăbesc, să merg mai apăsat, sa ţip, să respir şi să se audă.

         Libelulele se împerecheaza în zbor dar nu şi libelula noastră. Libelula albă nu are pereche şi nici nu tânjeşte dupa una. Îi este suficientă amăgirea propriei credinţe, se minte nostalgic şi se linge pe degete cand o arunc înapoi în căldarea cu var.